miercuri, 14 martie 2012

Operatiunea Leul De Mare

După capitularea Franţei, următorul obiectiv pentru Hitler era ocuparea Angliei. Preconizata debarcare trebuia însă pregătită printr-un puternic atac aerian menit să submineze rezistenţa engleză şi să faciliteze atacul terestru.
Germanii aveau de partea loc un moral excelent, resurse materiale remarcabile şi o armată bine pusă la punct, dotată la un înalt nivel. De partea cealaltă, englezii vor opune o formidabilă voinţă, reuşind să mobilizeze coloniile şi să câştige sprijinul, chiar dacă nu manifestat printr-o intervenţie deschisă, al Statelor Unite. Nu trebuie neglijată nici posesia radarului (radio detection and ranging), un instrument care a făcut diferenţa în luptele aeriene. Inventat încă din 1935 de către Robert Watson-Watt şi A.F. Wilkins, acesta permitea detectarea avioanelor inamice de la 112 kilometri depărtare. Se vor adăuga superioritatea navală şi, nu în ultimul rând, informaţiile furnizate de serviciile secrete. Un rol important avea să-l joace Winston Churchill, devenit premier la 10 mai 1940 în fruntea unui cabinet de coaliţie. Unul dintre cei mai acerbi critici ai lui Chamberlain şi ai acordului de la München, Churchill devenise conducătorul Amiralităţii britanice din prima zi a declarării războiului, 3 septembrie. După atacul german împotriva Franţei, la 13 mai, el va ţine primul său discurs celebru după preluarea puterii în faţa Parlamentului, atenţionându-i pe englezi că nu are nimic de oferit decât „sânge, lacrimi şi suferinţă". Churchill a întruchipat imaginea britanicului încăpăţânat, decis să facă orice sacrificiu pentru a învinge pe Hitler. Directiva privind atacarea Marii Britanii, operaţiunea Leul de mare, a fost semnată de Adolf Hitler la 16 iulie 1940. Scopul era scoaterea din război a englezilor, chiar cu preţul unei debarcări. Pentru pregătirea acesteia, trebuia mai întâi ca Royal Air Force să fie scoasă din luptă, facilitând trecerea Canalului de către unităţile germane. Atacul Luftwaffe urma să fie coordonat de către Hermann Göring personal. Planul prevedea debarcarea a două armate germane, estimate la 25 de divizii în sudul Angliei, de aici urmând a fi declanşată bătălia pentru cucerirea Londrei. Ofensiva asupra Marii Britanii a început la 8 august 1940 printr-un puternic atac aerian al Luftwaffe. Spre deosebire de francezi, englezii vor riposta şi vor bombarda oraşele germane, efectul fiind mai degrabă unul psihologic, având în vedere şi superioritatea numerică a Wehrmachtului. Nu este lipsită însă de importanţă nici observaţia că avioanele de vânătoare Hurricane şi Spitfire, pe care le avea în dotare Royal Air Force, erau superioare din punct de vedere al capacităţii de luptă. Atacul declanşat de Göring, la 8 august, cu circa 1.500 de avioane va avea efecte importante mai ales între 11 şi 13 august, 104 provocând mari pierderi inamicului. Cu toate acestea, datorită ripostei engleze, numai în săptămâna 8 - 13 august, Luftwaffe a pierdut 145 de aparate. Continuând ofensiva aeriană, germanii vor decreta, la 17 august, blocada coastelor Angliei, însă Londra va obţine un important succes prin încheierea unui acord defensiv cu Statele Unite, la 2 septembrie. Mai mult, datorită utilizării eficiente a radarului, dar şi spiritului combativ al piloţilor britanici, nu vor întârzia să apară rezultatele. De exemplu, numai în ziua de 16 septembrie au fost distruse 185 de avioane germane. Pe de altă parte, germanii vor da o grea lovitură apărării engleze, distrugând oraşul Coventry la 10 noiembrie. Principala ţintă pentru Lufwaffe va fi însă Londra, bombardată timp de 57 de nopţi consecutiv cu începere de la 7 septembrie. După această dată atacurile au scăzut în intensitate şi, practic, ideea debarcării a fost abandonată de către Hitler. O statistică arată că în prima fază a bătăliei Angliei, 8 august - 31 octombrie, germanii au pierdut 2.375 de avioane, faţă de doar 800 britanice. Totuşi, bombardarea Angliei a continuat până la sfârşitul războiului. La 10 mai 1941 va fi înregistrat un masiv atac aerian asupra Londrei, după care, preocupat de pregătirea planului Barbarossa, Hitler va trece Marea Britanie în plan secund, menţinând totuşi blocada cu ajutorul submarinelor. La rândul lor, englezii vor utiliza convoaiele navale, o metodă care şi-a dovedit din plin eficienţa. De asemenea, un rol important pentru moralul trupelor şi al populaţiei engleze l-a jucat operaţiunea de scufundare a vasului amiral al flotei germane, Bismarck. Atacat iniţial lângă Islanda, prilej cu care germanii vor scufunda crucişătorul Hood, Bismarck va fi trimis la fundul Oceanului Atlantic, la 27 mai 1941, de torpilele lansate de la bordul crucişătorului Dorsetchire. Dincolo de importanţa strategică a unei astfel de victorii, mai importantă este simbolistica evenimentului, Bismarck fiind considerat un simbol al puterii Germaniei naziste.